Istoria romanilor ne arata ca Unirea a fost intotdeauna telul cel mai dorit al lor, de la descalicatoare si pana astazi ea a germinat nu numai in spiritul acelora care au indraznit a cugeta gloria si marirea pentru poporul roman, dar chiar in spiritele acelora care nu s-au suit cu gandul decat pana la conservarea gintei. Ori de cate ori viitorul a suras Romaniei, fiii ei nu au lipsit de a aspira catre Unire. Radu Negru si Dragos (realitati sau legende), trecand Carpatii si spuind unul catre unul, Iovi, Ilari, Razi si voivozi, burgravi, baroni sau domni feudali au urzit Unirea, Stefan cel Mare a incercat-o. Mihai a realizat-o catva timp in toata intinderea ei. Boierii tarii so Divanurile ad-hoc au cerut-o la 1830 si la 1857; toti publicistii nostri au propagat-o si la 1862 toate partidele au sustinut-o si au impus-o. Unirea este efectul luptei seculare in contra cotropitorilor, lupta prin care ne-am putut conserva nationalitatea; ea este simbolul dorintei de a fi, granita cea mai puternica si mai temeinica tendintelor si ambitiunilor di afara…
Ca un stat, o natiune sa existe si sa aibe viitor, se cere mai cu seama ca intre oamenii care il compun sa existe o silidaritate produsa prin identitatea de idei, de aspiratiuni si de credinte, insusiri care sunt rezultatul comunitatii de origine, de limba, de religie si de obiceiuri. >>>>
Lasă un răspuns